duminică, 9 februarie 2014

Februarie


M-am indragostit odata.

Era noapte, era frig si era inca zapada, dar mirosea a primavara. Simteam adierea calda si timida de primavara, adierea aia pe care o regasim in toate noptile de vara, cea care ne deschide aripile si ne invata sa zburam. As fi putut sa jur ca ma imbata miresme de martie, dar nu, era inca februarie, un februarie tarziu si melancolic. Amestecul asta de iarna si primavara imi imbolnavea trupul, il facea atat de vulnerabil, atat de usor de atins de oricine.
Seara aia aveam sa o petrec intr-un bar necunoscut, aproape zgomotos. Era seara in care paraseam autorii carora le devenisem atat de fidela, pe care ii veneram in fiecare noapte.
Eram frumoasa. Aveam ochii conturati atent, dar linistiti, si mainile reci. Eram atat de eu atunci...
Ma expuneam intr-un mod incredibil. Eram usor de citit si totusi atat de greu... M-as fi incredintat cu o usurinta inumana celui care mi-ar fi atins ezitant mainile si parul in timp ce alerga spre el insusi. Purtam in mine setea nebuna de a gasi pe cel care sa completeze un puzzle vechi si plin de cicatrice. Eram atat de sigura pe mine. Stiam ca in curand o sa apara cel ce avea sa reuseasca ceea ce zeci de filme si carti nu au reusit; sa ma treaca cu eleganta in lumea ideala la care visam. Ma acuzam cateodata pe mine insami ca citesc prea mult, ca am asteptari prea mari, ca daca nu as fi citit, daca nu as fi vazut toate filmele alea si nu as fi ascultat toate melodiile alea acum as fi fost fericita...
Sufletul meu avea nevoie de o altfel de hrana. Si imi era asa usor sa imi hranesc trupul! Asta n-ar fi facut decat sa imi arunc sufletul intr-un intuneric mai profund, mai greu.
Asteptam in tacere minuni pe care nu le-as fi spus nimani. Daca ar fi aparut atunci i-as fi spus doar "te cautam", si as fi asteptat.

Si a aparut...
Nu stiu cine si de unde era, dar cand am intors capul l-am vazut in spatele meu comunicand increzator cu unul si altul. Nu eram deloc in decorul pe care il visasem. Era un bar vechi si o melodie pe ritmurile careia nu dansasem niciodata. L-am analizat cum faceam cu toti din jurul meu si apoi l-am privit in ochii. M-a privit si el. Recunosc ca l-am surprins de multe ori privindu-ma.
Purtam in mine o tristete ciudata, si in acelasi timp un entuziasm asa puternic. Cu toate astea, ma amagea ideea ca nimic nu e pentru totdeauna. Ca intr-o zi sufletul meu o sa fie din nou bucatele, dar, ah, cum auzeam ecoul nevoii de el, de mine in preajma lui...
Am vrut de multe ori sa merg sa ii vorbesc, dar stiam ca privirea lui ma citeste in intregime.

Mi-am petrecut zilele urmatoare asteptand. Nu-mi imaginam ca asta e tot. Ceea ce cautam eu era fericire, libertate si incredere. Doar un nebun ar fi putut sa imi ofere asta, dar nebunia exista. Nebunia exista in fiecare din noi, stiu sigur. Suntem nebuni ca alegem sa fim sinceri cu ceilalti cand am putea sa mintim atat de usor, cand suntem singuri in masina si dam muzica la maxim si cantam , sau cand visam, visam atat de mult si atat de departe.
Probabil ma indragostisem. Era felul ala de dragoste spirituala. Ma indragostisem de un necunoscut aproape timid. Ma inchipuiam nopti vorbind despre ce ne doare. Ma indragostisem mai mult de ideea ca o sa imi fie bine. Era o dragoste egoista, dar sincera.

Am cautat mereu pe cineva cu demoni  compatibili cu ai mei, iar despre ingeri, ah,despre ingeri...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

A apărut o eroare în acest obiect gadget