sâmbătă, 25 ianuarie 2014

Ganduri

La urma urmei nu stiu ce imi placea mai mult la el...
Poate era corpul atletic, modelat cu un devotament pasional, poate ochii colorati atent cu un negru profund si rece cu reflexii de vise uitate, de dorinte si asteptari zadarnice.
 Nu stiu daca imi placea felul in care isi purta camasa elegant sau temacitatea cu care isi lega cravata si isi aranja parul cu  o rabdare dumnezeiasca.
 Poate era felul in care isi misca bratele cand pasea hotarator, cum se arunca pe canapea obosit si isi verifica atent corespondenta, aerul superior si uneori superficial cu care isi invaluia toti posibilii adversari, dar prietenia si maturitatea cu care il trata pe fiecare in parte.
 Imi placea la el ca vorbea clar, dar niciodata prea tare. Soptea.
 Ma fascina ideea ca m-ar apara si mi-ar oferii siguranta neincetat. Ma fermeca modul in care fata lui se incrunta timid cand ceilalti imi aruncau priviri insistente, dar iubeam la el timiditatea si nesiguranta pe care o arata cand incerca sa imi arate sentimentele. Stiam ca ma iubeste cu o pasiune nebuna, ciudata si libera. Stiam ca ma avea in cap chiar si atunci cand ma ura cu toata forta lui. 
Nu mi-a spus niciodata ca ma iubeste, dar ma facea sa ma simt ca si cum aceste cuvinte doar ar distruge. Noi voiam sa construim. Asta era idealul nostru. Spuneam ca oricat de priceputi am fi, niciodata nu vom putea sa reproducem o opera, o iubire. A noastra nu avea model. Era spontana si nepriceputa. Stiam, vedeam cum zambetul lui se coloreaza in prezenta mea, vedeam cum libertatea lui se limiteaza si in acelasi timp se intensifica. Stiam ca ma iubeste cand imi spunea "hai sa fugim",apoi radea cand imi vedea privirea copilaroasa si devenea din nou serios. Nu era normal pentru un om matur sa aiba ganduri ce ar putea sa il arate asa cum e, un sensibil, un suflet care bantuie strazi pentru a gasi o casa a lui. Avea standarde intalte, mult prea inalte. Idealuri puternice. Uneori ma facea sa ma simt ca o piedica in drumul sau. Am vrut sa ma indepartez de multe ori pentru ca simteam ca il tin in loc, ca il trag inapoi, dar il voiam cu totul. Fizic mi-ar fi lipsit prea putin, dar dincolo de un trup frumos era sufletul pe care il doream atat de mult. Cu toate astea il tratam cu un egoism incredibil. El nu mi-a reprosat niciodata. Nu imi reprosa nimic. Ma lasa sa tip, sa ma enervez, ma lasa sa plec, dar nu voia sa plang. Imi spunea sa plec daca asta ma face fericita. Ce-i drept am plecat de multe ori, dar m-am intors de fiecare data. El ramanea neclintit in fata starilor mele de inca copil. El nu a plecat,el nu a tipat si nu a fost trist. Imi spune ca fara sa stiu sunt ceea ce il tinea tare, ce il mentinea la fel de puternic si hotarat. Uneori ma speria caldura zambetului. Ma speria felul in care corpul meu vibra cand isi strangea bratele puternice in jurul trupului meu inca firav si nepregatit. Noaptea era un adolescent liber. Un copil. Ma amuza cand inumara stele si cand imi spunea ca intr-o zi o sa locuim intr-un oras mare, o sa avem un caine si o casa draguta. Apoi ma lua in brate si ma gadila. Noptile erau lungi si fericite. Iubeam felul in care ma introducea intr-o lume pierduta, in care isi deschide sufletul asa usor in fata unei persoane nesigure, in fata unei persoane care a plecat de atatea ori. Stia ca sunt doar un copil. Ma respecta asa cum eram, ma respecta cu totul si nu a incercat niciodata vreo insistenta. Se multumea sa ma sarute repede si sa mi mangaie fata. Ii placea sa ma vada zambind. Uneori credeam ca sunt doar un refugiu, ca venea la mine sa se descarce, si eu, eu ca o umila prietena ii ascultam suferintele si ii incalzeam ochii. Nu imi cerea niciodata sfatul.
Eu nu mi-am limitat viata la el. In lipsa lui eram tot eu. Fata cu zambet timid si bucle indraznete. L-am iubit. I-am dat sansa sa ma distruga de atatea ori, sa ma omoare incet, sa ma omoare chiar repede si singur, sa ma lase in suferinta, dar nu a facut niciodata asta. Cel mai greu mi-ar fi sa incerc sa il definesc. Era complex. Era totul. Rau si bun, timid si indraznet, frumos si urat. 
Era A. Era artistul de care aveam atata nevoie. Eram saraca fara cuvintele lui, ma dureau zilele in care nu ii vorbeam. Il iubeam cu fiecare parte din mine. Fiecare parte...



luni, 20 ianuarie 2014

Sfarsit...



Auzeam de multe ori prin carti si prin filme ca sfarsiturile dor. Mie imi plac sfarsiturile. Imi plac nu pentru ca ceva se incheie, asta e trist si descurajant, imi plac pentru ceea ce aduc dupa ele. M-am gandit intotdeauna doar la cat de monoton ar fi daca ar tine o vesnicie...

Cum ne-am cunoaste, cum ne-am sti tresaririle cand mainile noastre se ating timide in spatele perdelelor groase si familiare, cum ne-am privi in ochi si am vorbi fara cuvinte, cum ne-am imbratisa noaptea gandurile, visele, printre asternuturi albe si patate de amestecuri ciudate de lacrimi si zambete.

Cand a iesit din casa plin de bagaje, lucruri care acum imi lipsesc de parca ar fi ale mele, dupa ce m-a privit cu o dezorientare aproape indiferenta, l-am privit si eu ezitant, fara umanitate, ca si cum ar fi iesit un strain, un om in trecere. Ne-am oprit cuvintele. N-ar fi putut sa zica mai mult de cat stiam amandoi. Am inchis usa si m-am indreptat cu o rapiditate straina spre baie. M-am privit in oglinda si am zambit. Genul ala de zambet nu il mai incercasem. Mi-am udat mainile si am aruncat inocent cativa stropi de apa pe fata adormita, lipsita de orice urma de machiaj obositor. Asta imi amintea de copilarie. Mi-am dat seama mai tarziu ca incercasem un fel de botez, o binecuvantare inutila care sa ma rupa de prezent si de trecut, care sa ma arunce intr-un viitor ideal.
Ma incurajam singura si imi spuneam ca nimic nu e gresit, ca e un moment.
Cand am intrat in camera noastra, a mea, cea pe care o domina atat de suprem, m-a cutremurat ecoul vorbelor dulci pe care mi le adresa adesea in nopti ploioase. Ma ametea inca mirosul parfumului sau puternic. Ma durea cel mai mult ca si-a adunat atent toate lucrurile, le-a luat cu un egoism pe care il cunosteam, dar mi-a lasat mie amintirile toate.
Il vedeam acum cum isi parasea camera fericit, cum se arunca in primul bar printre femei si bauturi care sa ii ofere stari ale caror retete eu le uitasem demult. Imi lasase drept consolare o camasa alba, larga, pe care obisnuiam sa o port dimineata, in care el imi spunea ca "imi sta atat de bine", ca sunt"atat de a lui". Ma simteam a nimanui. Despre mine imi placea sa cred ca sunt un suflet liber, ca vin de nicaieri si merg oriunde. Acum era sufletul lui cel ce ma facea sa ma simt straina. Nu imi mai apartinea.
Mi-am facut un ceai. Menta. Menta imi placea mie. El prefera cafeaua. Foarte des se destainuia in fata unei cani de ceai. M-am asezat pe canapea si am asteptat. Am baut ceaiul fara zahar chiar daca as fi vrut sa indulcesc asteptarea. X. imi cumpara mereu ciocolata. Zicea ca atunci cand mananc zahar ochii mei sunt asemeni unui copil, zambetul meu se lumineaza. Ma asemana mereu cu zane firave din cartile vechi pe care bunica lui i le citea inainte sa adoarma. Nu plangeam si nu zambeam. M-am ridicat mai tarziu si am mers hotarata catre dulap. Mi-am ales de acolo rochia neagra, stramta, simpla, rochia care imi picta corpul cum niciun artist nu ar fi reusit sa o faca. Era rochia pe care el o detesta, dar pe care eu o iubeam atat de mult. Mi-am conturat fata cu un ruj rosu si impunator si m-am grabit sa ies din casa.
Am coborat pe scara blocului cu o timiditate nebuna. Ma speria gandul ca atunci cand ma voi intoarce acasa nimeni nu o sa imi mai spuna "te asteptam", ceaiul nu o sa mai fie aproape gata si patul nu o sa mai fie cald...
Locuiam intr-un cartier micut intr-un bloc inalt si nu prea modern la etajul 5. Imi placea sa ii spun acasa chiar daca acasa era in alt oras, chiar daca eram singura intr-un cerc de necunoscuti neprietenosi. Apartamentul cu multe geamuri pe care il vedeam seara plin de lumini devenise acasa. Nu stiam daca "acasa" erau defapt bratele lui, vocea lui, zambetul lui. M-am trezit speriata de zgomotul unui oras micut. Lasam in urma o viata... O parte din mine murea azi, dar stiam ca e doar o parte dintr-un intreg, ca nu va mai fi niciodata la fel, dar ca la fel nu e intotdeauna cel mai bine.
Amurgul l-am petrecut intr-o cafenea, langa un geam murdar, privind masinile si oamenii dezorientati, ascultand muzica trista. Printre fum de tigara si martini, printre ore vechi ce devenise amortite si brusc fericite, printre sperante si praf de amintiri a aparut cel ce avea sa-mi scoata sufletul din purgatoriul in care il aruncase o fosta iubire. El nu era ceea ce voiam. Nu imi placeau suvitele negre ce ii acopereau fata, dar ma incanta usurinta cu care arunca cu vorbele ca un artist tarziu si felul in care imi arata luna, in care ma imbratisa cu caldura prietenoasa.
Am stat cu el pe o banca intr-un parc tarziu pana la primele raze de soare. Am ras si am glumit ore. Dimineata mi-am luat la revedere si am plecat multumita. El nu a facut niciun gest insistent. Nu am stiut nici cati ani are nici unde sta. Nu am vrut sa aflu si nici el nu a vrut. Ne-am intalnit la momentul potrivit. In lumina lunii il vedeam deseori ca o umbra a lui X. Imi imaginam cum, in alt parc, cu alta domnisoara aranajata si glumeata, isi petrecea noaptea de iulie uitandu-ma. Pe el nu l-am mai vazut de atunci, nici nu as mai fi vrut. Nu era el inceputul. Inceputul eram eu. Asta aflasem dupa cateva saptamani cand imi redecorasem casa si imi descoperisem noi pasiuni.
"Orice iubire terminata e ca o mahmureala pe care iti juri ca nu o mai incerci niciodata", dar niciodata nu e niciodata niciodata. Niciodata e azi, e maine.
Ce-i drept, o parte din mine inca o sa mai respire in fiecare dimineata parfumul primei iubiri. Suferinta e un drum scurt. Stiam. Amandoi eram constienti de toata durerea, dar stiam ca genul ala de iubire nu o sa o mai intalnim niciodata. Nu ne-am dat sanse. Sansele ar fi provocat o suferinta fara scapare. Am fi fost captivi, n-am mai fi fost noi cei orgoliosi si liberi. Stiam ca am fi trait doar din amintiri.
Dragostea noastra a inceput din greseala. A inceput intens si s-a terminat la fel de intens. N-am asteptat sa ne consumam ultimele lacrimi plangand dupa fosti noi.
A trecut un an dar inca zambesc cand imi amintesc de X. Nu ne-am mai intalnit de atunci. Eu am cunoscut locuri, oameni, pasiuni nebune si trecatoare.
Nu am incercat sa mi-l inchipui cu alte femei. Nu il detest ca a plecat. Stiu ca a facut asta pentru noi.


Poate intr-o zi ploioasa ne vom intalni si ne vom petrece ore intr-un bar ascultand muzica lui preferata, atat de aproape dupa atatia ani...


Ps. E prima data cand vede si altcineva ce scriu. Nu ma judecati prea mult. 
 
A apărut o eroare în acest obiect gadget